Ceai rusesc by Julien Rasquinet

Ceai rusesc sau Russian Tea este un parfum de la Masque Milano. Și, nu, n-are novichok.

Parfumul creat de Julien Rasquinet miroase „corect” pentru povestea pe care vrea să o spună. Ca să vă convingeți însă de asta, trebuie să știți câte ceva despre ceaiul rusesc.

Ceaiul

O legendă spune că ceaiul a fost adus din China de doi hatmani cazaci: Petrov și Yalyshev, cam pe la 1567. Dar se pare că e doar o legendă.

Se știe însă cu certitudine că Țarul Mihail I, în 1638, a primit circa 70 de kilograme de ceai de la un conducător mongol. În 1679, Rusia stabilește un tratat cu China privind importurile regulate de ceai în schimbul blănurilor. Ceaiul era adus cu ajutorul caravanelor cu cămile, ceea ce-l făcea să fie atât de scump că și-l permiteau doar cei putred de bogați și familia regală.

Abia în 1880 ceaiul a devenit mai accesibil, căci atunci s-a inaugurat Trans-Siberianul. Practic, marfa ajungea în doar 7 săptămâni în loc de 16 luni. Doar 5 ani mai târziu, în 1885, se creează prima plantație industrială de ceai în Rusia. Se pare că, la momentul actual, există încă plantații lângă Sochi.

Spre deosebire de ceaiul englezesc, cel rusesc se face în două etape. Mai întâi se fierbe în foarte puțină apă o cantitate de ceai potrivită cu numărul de persoane. Când este gata, fiecare își pune această esență (zavarka) în cană și adaugă apă fiartă după gust. Ca să-l îndulcească folosesc zahăr, miere sau gem, iar unii adaugă și lămâie.

Evident, există o întreagă cultură a ceaiului în Rusia, doar că este mult mai puțin cunoscută decât cea britanică. Dacă vreți să aprofundați, citiți Pușkin.

Parfumul

Puteți găsi piramida olfactivă pe Fragrantica sau pe site-ul oficial al casei, așa că de data asta nu vă mai înșir ce conține.

Eu am simțit mult fum în deschidere. Și e corect. Căci asta este una dintre trăsăturile ceaiului rusesc: este afumat. Caravanele făceau popasuri în lunga lor călătorie prin Siberia, iar oamenii și cămilele încărcate cu sacii de ceai se strângeau în jurul focurilor. Fumul se impregna în saci și îi dădea ceaiului o aromă inconfundabilă.

Are și ceva amar specific ceaiului negru. Apoi, miroase exact ca o infuzie extrem de puternică. Pe parcurs se diluează, căci oamenii își pun apă fiartă peste ea. Ar trebui să aibă și o notă de zmeură, probabil de la gemul cu care a fost servit, dar eu n-am simțit-o.

La final, nota de ceai negru devine tot mai palidă, semn că toată lumea a terminat e avea în ceașcă, iar locul ei este luat de note pudrate, elegante. Doar cei foarte bogați își permiteau licoarea asta cândva. Și se simte. Abia acum se adaugă un miros fructat, ca și cum a mai rămas puțin gem de zmeură pe undeva.

Concluzia

Una peste alta, deși evocator, parfumul nu mă face să vreau să-l port și altă dată. Dar cred că ăsta este un bias de-al meu, creat de bunica paternă. Născută la Moscova într-o familie de polonezi, la începutul primului deceniu al secolului 20, a trebuit să se mute la Chișinău din cauza comuniștilor și mai apoi la București, când Moldova a fost ocupată. Deși știa limba rusă a refuzat cu încăpățânare să o vorbească vreodată și s-a supărat foarte tare pe mine când i-am zis că vreau un samovar. Dar toate ceaiurile ei erau făcute în doi pași: infuzia și diluarea ei cu apă.

Cu toate acestea, pentru cei care nu au astfel de biasuri, Russian Tea ar trebui încercat. Fie și numai pentru felul în care notele piramidei olfactive apar și dispar și iar apar când și unde nu te aștepți.

Sincer, cred că bunica s-ar supăra puțin că am scris articolul ăsta. Și nici mie nu prea mi-a venit să-l scriu, dar, când parfumul evocă atât de bine o poveste, e păcat să n-o spui.

P.S. Tabloul este făcut de T Myagkov, datează din 1844 și se numește Portret de familie în Rusia, cu samovarul gata pentru ceai.