Părinte, mărturisesc. Am toate păcatele capitale în telefonul meu. Pentru avariție am crypto și cele patru bănci. Desfrâul îl dezlănțui pe Tinder. Mândria și invidia se bat pe Instagram. Mânia o vărs pe facebook. Cu lenea-i simplu, joc orice. Lăcomia a venit mai târziu, când am instalat emag. Da, mă căiesc, când îmi rămâne timp. Știi, Lumea Ortodoxiei nu e pe ecranul de pornire. Și are niste bug-uri. Cum, nu merge s-o instalezi? Te ajut eu, nu suntem prieteni degeaba pe restul.

Munca mă valida, eram bun, știam ce fac. Acum, acasă, maică-ta mă căpiază. Cică să plecăm în excursii. Unde naiba să mergem? Să mănânc porcării? Nimeni nu gătește ca ea, plus că nu vrea să-mi ia și puișorul de pernă. Nu încape în bagaje. Nu mai bine stau eu acasă? O să fiu șef aici. Adu-mi ziarul, dă-mi berea, nu schimba canalul. Ați plecat și tu și sor-ta, acum nici să mănânc nu mai am curaj. Cică îi place să grădinărească de când sunt la pensie. Da, cultivă plante aromatice. Tu ai auzit de belladona?

Doctore, jur că n-am nicio problemă. Vedeți dumneavoastră, eu am o minte foarte organizată. Are 342567 de încăperi. Fiecare cu treaba ei. Am cinci încăperi pentru matematică. Da, cinci, calculul diferențial avea nevoie de propria lui cameră. Trei sute patruzeci și două sunt dedicate traumelor și tot așa. Astea sunt alea pe care le țin încuiate. Problema e cu camera 101, are ușa defectă și se deschide din când în când. E întuneric înăuntru, dar se aud voci. Și nu pot să le rezist, trebuie musai să scriu ce-mi spun.

Anul ăsta nu mai alerg după niciun bărbat. Am obosit. Mi-a ajuns. Ei mereu în grabă și eu în urma lor, gâfâind și încercând să înțeleg. Gata, s-a terminat cu asta, mi-am repetat până la saturație, ținându-mă de bara autobuzului. Îmi așteptam rândul să cobor, când l-am văzut. Înalt, între două vârste, fără burtă, cu un palton elegant. A vrut să-și bage telefonul în buzunar și i-a scăpat pe delături. Era clar că se grăbea. Futu-i, apleacă-te, ridică-l și sprintează, fată… Poate are ceva important în el.

Veți crește împreună, ni s-a spus. Dar nu e adevărat. Au trecut ani. Creștetul meu s-a depărtat de cer cu cinci centimetri. Tu i-ai luat și i-ai pus la pantof, poate vei putea sta pe picioarele tale. Încă ne ținem de mână, pe stradă. Suntem atât de obișnuiți cu palmele lipite una de alta că nu mai simțim când prin ele curg anii mei spre tine. Aș vrea să îți dau mai mult decât timp și iubire, dar nu reușim să facem schimb de locuri. Ce bătrână în corp de copil și ce copil în corp de adult, se miră oamenii.

A ieșit vânăt și urlând. Pare că nu vrea să se oprească. Epuizată, m-am uitat în jur la halatele albe și pereții verzi. Brusc, mi-am amintit de geamul pe care privisem cu câteva ore înainte, spre camera cu mogâldețe roz. Chiar și aia mică și ciocolatie din colț avea așa, o aură trandafirie. M-am simțit nedreptățită și am început să plâng. Nu, nu mă doare nimic, doar voiam și eu unul roz. Stai cuminte cucoană, și mov cu picățele dacă e, tot în roz ai să-l vezi toată viața, mi-a șoptit asistenta.