O adiere de Pacific

Zilele trecute am găsit o adiere de Pacific într-o pungă. Să vă explic. Un prieten mi-a adus o plasă cu bunătăți tocmai de la Milano, unde, acum o lună, a avut loc Esxence, un eveniment internațional dedicat parfumurilor. Asta ca să nu credeți că vă povestesc despre bomboane. Printre minuni se afla și Pacific Rock Moss de la Goldfield and Banks.

Istoria casei

Goldfield and Banks este o casă de parfumuri australiană, fondată de un franco-belgian cu nume ruso-nemțesc, Dimitri Weber.

Casa asta se vrea un tribut adus continentului care a fascinat atâția exploratori și ingredientelor unice care se găsesc acolo și care nu au mai fost, până acum, folosite în parfumerie. Nu am cunoștințele necesare să vă spun dacă ce promit ei e și adevărat.

Parfumurile lor sunt unisex și conțin minim 20% esențe aromate. Sunt și testate în condiții de temperatură și umiditate extremă. Și nici nu încalcă reglementările IFRA privind ingredientele potențial periculoase.

Istoria numelui

O să o luăm de la coadă, căci, conform explicațiilor date de Dimitri Weber, numele se vrea a fi un tribut adus lui Sir Joseph Banks (1743-1820), primul om care a catalogat flora și, parțial, și fauna australiană.

Sir Joseph a fost însă ceva mai mult de atât. Nu degeaba a fost numit „Părintele Australiei”. El a participat la expediția lui James Cook, împreună cu alți 8 oameni de știință. La final au supraviețuit doar el și încă trei. Dincolo de contribuția financiară deloc de neglijat: 10 000 de lire, adică, în banii de azi, aproximativ 2 333 470,20 de lire, el este cel care a recomandat Botany Bay ca locul ideal pentru înființarea unei colonii penitenciare. Nu știm dacă aborigenii îl privesc și ei ca pe un tată.

Goldfield face, aparent, referire la o legendă conform căreia santalul australian crește pe câmpuri de aur. De fapt, este vorba despre o întreagă regiune: Central Victorian Goldfields, aflată la 120 de km NV de Melbourne, unde a avut loc o adevărată goană după aur, comparabilă cu cea din SUA.

De această goană după aur este legată o poveste oarecum amuzantă. Un personaj pe nume Lasseter ar fi descoperit un uriaș zăcământ din prețiosul metal, doar că a uitat unde. Și a cerut guvernului Australiei de Sud să-i finanțeze o expediție ca să îl găsească. Iar guvernul, deși era aproape în faliment, l-a finanțat. Nu cu speranța că aurul găsit va plăti datoriile, ci în ideea în care șomerii din Adelaide se vor alătura goanei după aur, iar orașul va scăpa de ei.

Mai aproape de zilele noastre cineva se lăuda că a găsit comoara și așteaptă doar parteneriatul potrivit ca să o exploateze. Iar alții încă mai caută celebrul Lasseter Reef, care ar avea aproape 23 de km lungime.

Partea mai puțin amuzantă e că, secolul acesta, în regiune, au avut loc revolte care au dus la rănirea gravă a unor mineri chinezi. Globalizarea, bat-o vina!

Parfumul

Aromele listate sunt mușchi de pe coasta Australiei, lămâie italiană, salvie franțuzească, mușcată egipteană, și lemn de cedru din Statele Unite. Trăiască globalizarea! Din nou.

Parfumierii sunt François Merle-Baudoin și Carine Certain Boin.

Când l-am scos din plasa cu minuni mi-am spus că nu prea mai are ce să-mi aducă nou după cețurile lui Sorcinelli sau Black Sea al lui Pazzaglia. M-am înșelat.

Marea din el nu e furioasă. Nu navighezi pe ea. Nu simți algele răscolite de furtuni. Marinarii sunt lipsă la apel. Nu are nici măcar mirosul loțiunii de protecție solară pe care-l găsești pe plajele populate.

Pe marea asta Cook nu a navigat încă. Nu știm exact cine o privește, în lumina blândă a unei după-amieze, de undeva de pe o dună. E blajină și binevoitoare, iar valurile mângâie țărmul, ca și cum nimic rău nu s-ar putea întâmpla vreodată. Fotografia care ilustrează articolul are o lumină mult mai dură decât cea sugerată de parfum.

Acum, că am trecut de poezie, n-o să mă laud cum că aș ști ce-i dă notele acvatice, pentru că nu știu. Singura notă pe care am putut-o recunoaște a fost lămâia. Restul sunt atât de bine amestecate (sau poate sunt eu nepricepută) că nu le-am identificat. Cert e că mi-a luminat ziua. Și a rezistat preț de vreo șase ore, cu un siaj relațiv decent. Ceea ce, pentru categoria din care face parte, e un adevărat miracol.

Concluzia

Aștept cu nerăbdare zile călduroase și umede ca să încerc mililitrul care mi-a mai rămas din mostră. Practic, dorm cu sticluța la capul patului și când deschid ochii mă uit să văd dacă a venit ziua să folosesc și restul minunii.

Băieții se gândesc serios să-mi caute ajutor de specialitate. Iar eu sunt de acord, cu condiția ca specialistul să se ocupe de organizat expediții down under.