Când timpul o ia razna

Pe vremuri, când pe tataie îl dureau șalele, mamaie se enerva, apoi își punea mâinile în șolduri, spunea ceva în limba ei maternă și lua o sticlă de pe dulap ca să-l doftoricească. Butelca avea o etichetă dubioasă, că era înainte să se fi inventant marketingul și brandingul și altele asemenea. Pe ea scria simplu: Carmol. N-o să uit mirosul ăla veci pururi. Îmi amintesc că-mi trăgeam nasul doar ca să primesc și eu o frecție. Chit că știam că vine la pachet cu niste penicilină injectabilă a doua zi. Da, era pe vremea când antibioticele nu existau sub formă de sirop, cam acum 15 ani, la sfârșitul anilor 70. Nu râdeți, și anii 90 au fost acum un deceniu.

Ei bine, am regăsit mirosul ăsta azi. În Civet, de la Zoologist. Și nu numai eu, ci și restul oamenilor din casă. Ăla mare îmi explică de douăzeci de minute că n-a cunoscut-o pe bunica, dar sigur înainte de al doilea război mondial așa mirosea o casă de oameni așezați, de vârsta noastră. Ăla mic, cică mirosul ăsta îl face să înțeleagă că sunt o mamă rea când îl ameninț că dacă nu se spală nu mănâncă. El ar putea să se șteargă cu spirt și să obțină rezultatul pentru care am plătit 12 lei pe mililitru.

Singura fericită sunt eu. Am din nou patru ani, bunicul și bunica se ceartă fiecare pe limba lui, apoi își zâmbesc și se îmbrățișează, iar eu știu că mâine o înjur pe madam Goldiș, că penicilina V doare al naibii.

Singura mea problemă cu parfumul ăsta e că nu voi putea merge în club cu el. Voi simți veșnic lipsa brâului din blană de iepure care să-mi protejeze șalele. Ăla pe care nu l-am mai văzut de juma de secol, adică de acum zece ani, când l-a aruncat mama, în 92.