Mic tratat despre aldehide

Voiam să fac un mic tratat despre aldehide, dar dincolo de chimie s-au inflitrat ceva psihologie și niște poezie. Totul în cantități variabile. Cu alte cuvinte: încercați acasă, dar pe propria răspundere.

Pentru că astăzi, cineva mi-a atras atenția că mă vait că nu suport aldehidele, dar tocmai m-am îndrăgostit de un parfum care bazează pe ele, am simțit nevoia să elucidez misterul pentru care uneori ajung să port conversații lungi cu vasul de toaletă, iar alteori pot jura că nu există miros mai mișto.

Ca să stabilim puțin contextul acestei „cercetări”, trebuie să știți că din nefericire, chimia a fost și va rămâne Nemesisul meu. În gimnaziu, din cauza faptului că profesoara mea de chimie, un om minunat de altfel, avea o tumoră cerebrală (am aflat mai târziu, când a murit) și uita ce voia să spună pe la jumătatea frazei, am fost convinsă că apa are mult mai mulți atomi de hidrogen și oxigen, decât H2O. Am lămurit problema prin liceu, dar n-am reușit niciodată să recuperez cei doi ani pierduți, dincolo de nivelul: „Hai că te-am trecut și trimestrul ăsta, că măcar te străduiești!„ Așadar, articolul intră la categoria „for dummies ca mine”.

Conform wikipedia, aldehidele sunt compuse dintr-o moleculă de carbon, conectată cu o dublă legătură de o moleculă de oxigen și cu o legătură simplă de o moleculă de hidrogen. Descoperirea lor se datorează baronului Justus von Liebig și datează de la jumătatea secolului 19.

În natură, urme de aldehide se găsesc în uleiul din frunze de coriandru și în vanilină, ca să pomenim doar două dintre cele mai cunoscute surse. Mirosul lor variază în funcție de greutatea moleculelor. Cu cât aceasta este mai mică, cu atât mirosul este mai neplăcut, aducând aminte de cel de fructe putrezite.

De fapt, avem de-a face cu o întreagă familie: C7 – are un miros ierbos de salvie, C8 – aduce a portocale, C9 – ne duce cu gândul la trandafiri, C10 – reproduce coaja de portocală, C11 – cea care se găsește în mod natural în uleiul din frunze de coriandru, e responsabilă pentru mirosul de „rufe curate”, C11 – ne îmbie cu liliac și violete, C13 – cu ceară și grapefruit, C14 – cu coajă de piersică.

Se spune că în parfumerie Chanel 5 a fost primul parfum în care au fost folosite. Trăiască marketingul! În legendara licoare ele au fost folosite doar în cantitate mai mare decât în mod obișnuit. Legenda zice că din cauza unei greșeli, dar nu avem cum băga mâna în foc pentru asta. În realitate, aldehidele au fost folosite pentru prima dată în 1905, când Louis Armingeat a creat Rêve d’Or. Și doar un an mai târziu, un alt parfum, Après L’Ondée, folosea aldehida anisică.

Să revenim în zilele noastre și la aldehidele care erau m-au fermecat. Nu o să vă povestesc despre cele care erau să mă omoare, cum ar fi Chanel 5, că n-are rost. Despre Secretions Magnifiques am zis aici. La fel și despre Pikovaya Dama.

The Ghost in the Shell de la ELDO a deschis însă un nou capitol pentru mine. Parfumul face referire la o manga și se bazează în bună parte pe note sintetice, printre care și aldehidele de care am povestit până acum.

Dacă ați fost atenți, o să ghiciți care dintre „C”-urile menționate anterior se regăsește în el, când o să vă spun că miroase ca rufele pe care le adunam înghețate, iarna, de pe sârmă, în copilărie. Îmi amintesc și acum geaca de fâș roșie cu blăniță albă la glugă și manșete, în care mă îmbrăcam ca să ies în curte să o ajut pe bunica să adune hainele țepene ca niște scânduri. Cea mai mare bucurie a mea era să le „rup”, împăturindu-le înainte să se dezghețe. Asta mă făcea să mă simt puternică, la fel ca zmeul din poveștile nemuritoare, singurul supererou de care auzisem pe atunci. Făt Frumos cel cu părul bălai a devenit interesant abia mai târziu.

Azi m-am dat cu parfumul ăsta și în ciuda unei migrene cumplite m-am simțit invincibilă. Într-atât încât chiar am suportat un detartraj fără anestezie. Da, știu, nu pare mare lucru, dar vă spun că e. Am făcut cezariană fără anestezie (că n-a prins), dar detartraj nu. Până acum. Zmeu, ce să mai! Iar dincolo de invincibilitate, mirosul ăsta, chiar dacă proiectează nici de pe piele nici de pe haine, mie-mi sugerează ordine și curățenie. Lucruri la care am visat mereu că există fără să le fac eu.

Autorul lui, Etienne de Swart, spune că e poezie pe piele. Într-un fel, e. E o poezie modernă, care mă duce cu gândul la vremuri trecute. Trezește emoții, fără să aibă rimă, dar acordându-se cu ritmul interior. Așadar își atinge scopul. Dacă nu mă credeți încercați!

Și pentru că Ironman e neam cu mine, cât eu căutam poze pentru articolul ăsta, a luat sticla și s-a dus să dea cu ea prin camera lui, că poate bagajele desfăcute de două zile se ordonează singure, sau măcar le vede mă-sa ordonate. Vă spun cu altă ocazie dacă i-a ieșit sau l-am pliat eu cu tot cu șuruburi și tije!